,,Pe o banca in Cismigiu, parcul lor, mana mica, alba si subtire se cufunda in stransoarea ferma a mainii lui, care parea ca se agata de ea asemenea unui condamnat la moarte care se agata de speranta unei mortii rapide si fara durere. Asa erau EI. El o iubea. Ea il iubea. Acum un timp (pare o eternitate cel putin) se iubeau.. dar mana lui nu se agata cu atata ardoare de finetea mainii mici, ci continua sa rataceasca in abisul in care ea, fara sa vrea, il aruncase. Nu realizase pe moment ca era ca si cand cineva i-ar fi luat aerul, lasandu-l sa respire NIMIC, si totusi lasandu-l in viata, intr-o continua cautare si agonie, menita parca sa il invete ceea ce pe altii viata i-a invatat in moduri mult mai usoare, dar se pare ca asa e ea, viata, uneori tinde sa ii invete , pe cei care deja stiu, in moduri mult mai aspre sa se asigure ca nu trebuie sa revina asupra a ceea ce a mai predicat deja odata.E adevarat, e mult de invatat si intr-un fel ii dau dreptate ei, vietii,nu ai timp sa inveti tot ceea ce ar trebui sa inveti nici macar odata, daca mai esti nevoit sa si repeti atunci incep sa uiti si chiar nu o sa mai ai timpul necesar pentru nimic. Dar lor nu le pasa de timp. Stiau ca dupa cat s-a scurs ( de fapt timpul chiar se scurge? ... eu am vazut in clepsidra nisip.. nicidecum timp, de ce oamenii tind sa ii atribuie timpului calitati pe care nu le are.. cum ar fi ca poate sa se scurga.. e adevarat trece, dar nu se scurge, pentru ca aproape mereu mai ramane)... Deci.. stiau ca dupa cat tmp a trecut lasandu-i pe amandoi sa rataceasca, ar fi mai mult decat inuman daca nu le-ar da macar un ragaz sa se bucure tocmai de ceea ce timpul i-a privat prin crossul sau. Asadar, erau ei, cu toata viata inainte si cu timpul trecand pe langa ei, fara sa ii bage in seama.

Victor( asa il chema pe EL) , zambea de fiecare data cand chipul micut, asemeni unei papusi de portelan, incadrat de buclelei rebele si roscate intra in campul sau vizual. Cumintenia si pragmatismul lui erau imbibate cu viata de catre Irina (EA), mult mai plina de viata si mai implicata in realitatea care ii inconjura.

Ecoul pasilor ei pe marmura alba era mai mult decat orice muzica angelica pentru capacitatile lui auditive, era asemenea sunetului unei ploii torentiale intr-o zi torida de vara.

Asa era si azi.. cald... zapuseala.. parea ca norii refuza cu desavarsire sa acopere razele nemiloase ale soarelui, dar Victor o avea pe ea.. asa ca nu prea ii mai pasa. Irina insa, se plangea continuu si el incerca parca sa invoace zeitatle unei lumi de mult apuse, doar ca sa ii faca ei pe plac. Ea a observat si i-a multumit cu un sarut scurt si fara cuvinte.

Se plimbau, nu am retinut zona, mi-a spus-o odata Irina, dar oricum nu conteaza, nici pentru ei nu conta. El observand ridurile neobsnuite de pe fruntea ei o intreaba, cu o grija aproape parinteasca: ,, Ce ai patit? " . Ea ii raspunde scurt si aproape obraznic, pe un ton care ii trada enervarea:,, Nimic. Vreau sa merg acasa". ,,Acum ?" intreaba Victor nedumerit, surprins de reactia ei neobisnuita. ,,Da" ,, Bine, atunci hai sa mergem acasa. Te conduc. " spune Victor intrigat. ,, Nu . Ma duc singura." raspunde Irinia aproape tipand si pe punctul de a izbucni in lacrimi. El observa si ingrijorat o mai intreaba odata: ,, Ce ai patit? nu-mi spune ca nimc pentru ca e la mintea cocosului ca minti. Spune-mi ce ai, te rog." ,,Nimic, lasa-ma in pace" ii raspunde Irina pe acelasi ton ce tradeaza tumultul de emotii. ,,Nu pot sa fac asta. Sti asta. Stiu asta...Lasa-ma te conduc ca a imi poti povesti." ,, Tu nu intelegi ca nu e nimic de vorbit, nimic de povestit..."